Polul Național Constanța — un plan integrat 2008-2015 și ce s-a pierdut după

Constanța este orașul în care m-am născut, în care am copilărit până la vârsta de optsprezece ani și în care, cumva, am rămas conectat profesional o jumătate din viață. Între 2009 și 2016, am coordonat Polul Național de Creștere Constanța, instrumentul prin care zona metropolitană a primit, pentru prima dată în istoria sa, un plan integrat de dezvoltare urbană. Era și prima dată când o regiune din România făcea acest tip de planificare, după modelul european.

Pentru Constanța, planul a însemnat o transformare semnificativă, parțial vizibilă astăzi în Mamaia, în falezele orașului, în Centrul Vechi, în drumurile care leagă comunele zonei metropolitane. Pentru mine, a însemnat șapte ani de profesie densă, în care am învățat ce înseamnă, în România, să faci dezvoltare regională serioasă.

Astăzi, șaisprezece ani după începerea acelui plan și nouă ani după ce eu am plecat la București, Constanța regresează. Asta nu este o opinie. Este o constatare vizibilă pentru oricine merge acolo după pauză de cinci sau zece ani. Acest articol este despre ce a funcționat atunci și despre de ce nu mai funcționează acum.

Ce a fost PIDU și ce a livrat

Pentru cei care nu cunosc terminologia administrativă, voi explica pe scurt. PIDU înseamnă Plan Integrat de Dezvoltare Urbană. Este un instrument introdus în România după 2007, prin care orașele mari sau zonele metropolitane primesc o finanțare dedicată, condiționată de existența unei strategii coerente, multianuale, integrate cu autoritățile locale învecinate.

Constanța, prin Polul Național de Creștere, a fost prima zonă metropolitană din România care a aplicat efectiv acest instrument. Planul a fost elaborat în 2007. Implementarea a început în 2009 și s-a desfășurat până în 2016, când mandatul meu de coordonator s-a încheiat. Am plecat la conducerea Capitalei, ca City Manager.

Voi enumera, pe scurt, ce a livrat planul în acei șapte ani.

Drumul Mamaia-Năvodari extins la patru benzi. Înainte, era o stradă cu două benzi care nu mai făcea față traficului turistic și nici celui zilnic. Astăzi este o arteră de patru benzi care permite accesul rapid către stațiuni, dar și mobilitatea zilnică pentru cei aproximativ șaptezeci de mii de oameni care locuiesc în zona metropolitană nordică a Constanței.

Pasarelele din Mamaia, trei treceri pietonale moderne pe cele mai aglomerate puncte ale stațiunii.

Faleza din Eforie și faleza din Constanța, reabilitate complet, cu spații pentru biciclete, pietoni, pentru servicii turistice integrate.

Centrul Vechi al Constanței, o zonă care timp de zeci de ani fusese aproape uitată, reabilitată ca parte a unei strategii de turism cultural, conectată la zona portuară și la centrul administrativ.

Parcarea de la spitalul județean, un detaliu, dar important, pentru că asigură accesul rapid la una dintre cele mai folosite instituții medicale din regiune.

Centrele de tineret în comunele zonei metropolitane. Aceasta este, poate, partea cea mai puțin vizibilă, dar cea mai durabilă. Au fost construite centre de tineret în toate comunele care făceau parte din zona metropolitană Constanța. A însemnat, pentru sute de tineri din mediul rural, primul lor contact cu un spațiu modern de comunitate, dotat pentru activități culturale și educaționale.

Dacă ar fi să cuantific cât a fost realizat din planul inițial, estimarea este de cel puțin șaizeci la sută. Adică majoritatea proiectelor majore prinse în planul din 2007 au ajuns să fie construite efectiv până în 2016.

De ce a funcționat planul atunci

Aici este partea în care vreau să fiu pragmatic, pentru că dacă vrem să replicăm acea reușită, trebuie să înțelegem ce a contat.

A contat metodologia abordării integrate. Planul nu a fost o simplă listă de dorințe. A fost o analiză sistemică a zonei metropolitane: ce zone au potențial, ce zone au probleme, ce conexiuni lipsesc, ce servicii publice trebuie consolidate. Pe baza acestei analize, am construit prioritățile, am alocat fondurile, am asigurat coerența între proiecte. Drumul Mamaia-Năvodari a contat nu doar pentru turism, ci pentru că leagă comunitățile metropolitane. Falezele au contat nu doar estetic, ci pentru că au consolidat identitatea Constanței ca oraș la mare.

A contat principiul polului de creștere. Constanța a fost desemnată, alături de alte șase orașe mari din România, ca pol național de creștere. A însemnat o investiție dedicată, separată de competiția cu comune mai mici sau cu orașe medii din alte județe. A fost o decizie politică inteligentă: orașele mari au nevoie de tratament dedicat, pentru că ele sunt motoarele economice ale regiunilor. Investiția în polul de creștere Constanța s-a recuperat, în termeni de creștere economică, în mai puțin de un deceniu.

A contat cooperarea metropolitană. Constanța nu a planificat singură. A planificat împreună cu primarii din comunele și orașele învecinate, prin Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Constanța. Această cooperare a permis proiecte care altfel nu ar fi avut sens administrativ: drumuri care traversează granițele administrative, servicii partajate, planuri urbanistice integrate. Cooperarea, în România, nu este implicită. Trebuie construită. Și am construit-o atunci, în mare parte prin discuții directe cu primarii, prin demonstrarea beneficiilor, prin compromisuri reciproce.

A contat și predictibilitatea. Cei șapte ani de implementare au fost continui. Nu a existat ruptură politică majoră în mandat care să oprească planul. Asta nu a fost un noroc. A fost rezultatul unei prezențe constante, dincolo de cicluri electorale, a unei echipe profesioniste la nivelul Agenției de Dezvoltare Regională Sud-Est, care a asigurat continuitatea executivă.

Ce s-a pierdut după 2016

Aici trebuie să fiu, din nou, sincer. Ce s-a pierdut după 2016 nu este un detaliu. Este, în mare parte, momentul în care planul a încetat să fie asumat strategic.

Am plecat la București în 2016, ca City Manager al Capitalei. La nivel local, planul a continuat o vreme prin proiectele deja contractate, dar nu a mai fost actualizat strategic. Următoarele cicluri politice nu au mai prelungit viziunea în planificarea lor. Proiectele incluse în planul inițial care nu fuseseră realizate până în 2016 au rămas, mare parte, neimplementate.

Vorbeam, în 2007, despre o autostradă Cernavodă-Constanța, care era prevăzută în planul investițional național. A fost realizată, după mulți ani. Vorbeam despre centura Constanței, prevăzută explicit în plan. Mai are, încă, secțiuni nefinalizate. Vorbeam despre o conectivitate metropolitană extinsă pentru transportul public, integrând zona Năvodari și zona Eforie. Aceasta nu s-a mai dezvoltat în direcția planificată inițial.

Mai grav decât proiectele neînchiate este logica abandonată. Constanța de astăzi nu mai funcționează în logica unui pol metropolitan integrat. Funcționează în logica unui municipiu care își gestionează propriile probleme, separat de comunele și orașele învecinate. Această ruptură este, în opinia mea, principala cauză pentru care orașul, în ultimii zece ani, regresează din punct de vedere al spațiilor publice, al mobilității, al calității vieții urbane.

Spun asta cu durere, ca cineva care s-a născut în Constanța și care are familie acolo. Nu este o critică abstractă. Este o constatare faptică, vizibilă pentru oricine merge acolo după pauză de cinci sau zece ani. Constanța regresează. Și regresează nu pentru că ar lipsi banii, ci pentru că lipsește planul.

Continuitatea unui plan este responsabilitatea celor care vin după

Ceea ce am construit în șapte ani la Polul Național de Creștere Constanța nu mi-a aparținut mie. Nu îi aparține nici primarului care era în funcție atunci, nici consiliului local, nici agenției de dezvoltare regională. Aparține, de fapt, comunității metropolitane Constanța. Iar continuitatea sa nu poate depinde de o singură persoană sau de un singur ciclu electoral.

Lecția pe care o trag, după nouă ani de la încheierea acelui mandat, este că reușita unui plan nu se măsoară în ce s-a construit în primii șapte ani. Se măsoară în ce continuă să se construiască în următorii cincisprezece. Iar pentru asta, este nevoie ca cei care vin după să-l asume, nu să-l înlocuiască. Disciplina pe care un astfel de plan o cere de la o comunitate este, până la urmă, disciplina pe care o societate o are față de propriile sale priorități.