Douăzeci și patru de ani de fonduri europene. Trei greșeli pe care le văd repetate și un eșec pe care l-am asumat
Fac fonduri europene de douăzeci și patru de ani. Am început să lucrez pe această zonă în 2001, înainte ca România să fie membru UE, în perioada de preaderare. Am lucrat pe primul exercițiu financiar 2007-2013, pe al doilea 2014-2020, lucrez pe al treilea în paralel cu PNRR. Am fost evaluator de proiecte, autor de cereri de finanțare, manager de proiect, formator pentru sute de specialiști care voiau să intre în această profesie.
Am încercat, în acești douăzeci și patru de ani, să nu devin amar. Cred că pe ansamblu am reușit, deși este dificil. Pentru că dacă există un domeniu în care, în România, frustrarea profesională este garantată, este accesarea fondurilor europene. Sume mari de bani disponibile, capacitate administrativă insuficientă, o piață de consultanță în care experții reali coexistă cu firme care promit ce nu pot livra, beneficiari finali care, de cele mai multe ori, nu înțeleg ce semnează. Aceasta este, pe scurt, harta domeniului în care lucrez de două decenii și jumătate.
Acest articol este despre trei greșeli pe care le văd repetate, despre un singur eșec public pe care am ales să-l asum, și despre ce înseamnă, în cele din urmă, să faci fonduri europene bine.
Trei greșeli pe care le văd repetate
Voi spune cele trei greșeli pe care le văd săptămânal, atât la beneficiari, cât și la firmele de consultanță. Le aleg pentru că, dacă le-am elimina, mare parte din problemele sectorului ar dispărea.
Prima greșeală: confuzia între cerere de finanțare și plan de afaceri. O cerere de finanțare nu este același lucru cu un plan de afaceri sau un plan de proiect. Este un document standardizat, scris pentru un cititor specific (autoritatea de management), urmărind indicatori specifici, structurat pe secțiuni obligatorii. Mulți beneficiari, când vin cu o idee de proiect, gândesc planul de afaceri și apoi încearcă să-l forțeze în formatul cererii. Rezultatul este, de obicei, o cerere care nu trece evaluarea, sau o cerere care trece evaluarea dar dezvăluie, la implementare, o nepotrivire majoră între ce s-a promis și ce se poate face. Soluția nu este să faci planul de afaceri și apoi să-l rescrii ca cerere. Soluția este să gândești proiectul, de la început, în logica cererii: ce indicatori atingi, cu ce buget, în ce orizont de timp.
A doua greșeală: ignorarea capacității de implementare. Mulți beneficiari aplică pentru proiecte mai mari decât pot să implementeze. Au resurse financiare să cofinanțeze, sau cred că au, dar nu au resurse umane, organizaționale, juridice. Implementarea unei cereri de finanțare europene este un proiect complex, multianual, cu reguli stricte de raportare, achiziții publice, audit. Dacă firma sau instituția nu este pregătită să țină acest ritm pentru patru sau cinci ani, proiectul, oricât de bine scris, eșuează. Și eșuează scump: cu corecții financiare, cu rambursări blocate, uneori cu dosare penale. Mai bine să nu iei un proiect, decât să iei unul prost executat. Aceasta este o lecție pe care am repetat-o de zeci de ori în ultimii ani.
A treia greșeală: dependența de firme de consultanță fără capacitate. Există, în România, o piață de consultanță pe fonduri europene în care experții reali, cu portofoliu, sunt amestecați cu firme nou înființate, fără personal calificat, care promit accesare rapidă, contractare ușoară, succes garantat. Am întâlnit personal asemenea firme. Mi s-a propus, neștiindu-se cine sunt, să-mi aducă bani europeni în trei zile, contra unui avans de trei mii de euro. Bineînțeles că nu am dat banii, fac fonduri europene de douăzeci și patru de ani. Dar nu toți beneficiarii pot recunoaște diferența între o firmă serioasă și una care vinde iluzii. Asta nu este vina lor. Este consecința lipsei unui sistem de certificare profesională strict pentru consultanții pe fonduri europene.
ITI Delta Dunării ca eșec instructiv
Voi vorbi acum despre un eșec, pentru că este important să recunoaștem când lucrurile nu au mers bine.
Investițiile Teritoriale Integrate, ITI, sunt instrumente puse la dispoziție de Uniunea Europeană pentru dezvoltare teritorială integrată. În principiu, sunt instrumente bune. Pentru că pleacă de la ideea că dezvoltarea unor zone specifice este mai eficientă decât distribuirea uniformă a fondurilor către toate localitățile.
În România, instrumentul a fost aplicat o singură dată, după experimentul polilor de creștere. A fost aplicat în Delta Dunării. Decizia de a alege Delta Dunării a venit, în mare parte, din rațiuni politice. Mulți primari voiau să devină ITI după experimentul polilor. Vreo două sute de inițiative de acest tip au fost discutate. Decidentul politic de la momentul respectiv a căutat o zonă unică, irepetabilă, ca să nu mai poată fi cerut același instrument și de alții. A ales Delta.
Problema este că Delta nu îndeplinea condițiile pentru un ITI. Delta este rezervație naturală, are vizitatori, nu turiști în sensul economic clasic. Are populație mică, raportat la suprafață. Nu are mediu economic suficient pentru cofinanțare. Indicatorii pe care un ITI trebuie să-i atingă (creșterea atractivității, dezvoltarea IMM-urilor, infrastructură turistică) erau imposibil de atins în acea zonă geografică, cu acea populație, cu acel context economic.
Rezultatul previzibil: programul a fost blocat. Firme din București își deschideau puncte de lucru în Tulcea, luau echipamente cu finanțare europeană și plecau înapoi. Au apărut întreprinderi legate, mai multe firme care colaborau formal pe hârtie pentru a accesa împreună fonduri. Rambursările sunt, în mare parte, blocate și astăzi.
Aceasta a fost prima dată când am spus public că ITI Delta Dunării a fost un eșec. Nu a fost ușor să o spun, pentru că oamenii care au lucrat pe acel program au fost colegi, profesioniști, oameni cu intenții bune. Eșecul nu este al lor. Este al deciziei politice care a ales o zonă pentru ITI dintr-o logică greșită, ignorând consultarea tehnică reală.
Lecția care merită extrasă: instrumentele europene nu sunt magice. Sunt construite pentru contexte specifice. Folosirea lor în context greșit nu produce rezultate proaste. Produce blocaje juridice și financiare care durează ani de zile.
Ce înseamnă să faci fonduri europene bine
După douăzeci și patru de ani în acest domeniu, pot spune câteva lucruri concrete despre ce înseamnă să faci fonduri europene bine.
Înseamnă, înainte de toate, să cunoști mecanismul. Asta sună banal, dar este, în fapt, lucrul cel mai des ignorat. Nu poți gestiona o cerere de finanțare europeană dacă nu cunoști, în detaliu, ghidurile, regulile, indicatorii. Și nu poți gestiona un proiect dacă nu cunoști procedurile administrative, regulile de achiziții publice, regulile de raportare. Pune mâna, învață sau ia-ți specialiști, ia-ți oameni care știu meserie și te învață. Aceasta este, până la urmă, regula după care funcționează tot domeniul.
Înseamnă să ai viziune pe termen lung. O cerere de finanțare nu este o oportunitate punctuală. Este o piesă într-un puzzle mai mare, care trebuie să se conecteze cu strategia firmei sau a instituției pe cinci sau zece ani. Dacă nu ai această viziune, oricât de mulți bani europeni accesezi, ai construit ceva care nu se susține în viitor.
Înseamnă să asumi riscurile. Orice proiect serios are riscuri. Riscul de a nu finaliza la timp o licitație. Riscul de a descoperi pe șantier ceva ce nu ai prevăzut, un sit arheologic, o problemă geotehnică. Riscul de a pierde un coproiect. Aceste riscuri trebuie cunoscute de la început, prevăzute în buget, gestionate proactiv. Cei care le ignoră, le întâlnesc oricum. Doar că le întâlnesc nepregătiți.
Înseamnă să acționezi. Cea mai costisitoare opțiune este să nu faci nimic. Dacă o instituție publică sau o firmă are nevoie de modernizare și are acces la fonduri europene, neacționarea costă mai mult, pe termen lung, decât o acțiune cu risc mediu. Este important să acționăm. Dacă așteptăm să ni se rezolve problema de către nu știu cine, nu se va întâmpla niciodată nimic.
Banii nu sunt scopul
Cei care vin la mine pentru consultanță sau pentru formare îmi spun, frecvent, că vor să acceseze fonduri europene. Le explic, de fiecare dată, că accesarea fondurilor nu este scopul. Este instrumentul. Scopul este să-ți modernizezi firma sau instituția, să dezvolți o regiune, să asiguri un serviciu public mai bun. Banii sunt mijlocul. Iar dacă pierzi din vedere această distincție, faci un proiect prost, oricât de mulți bani primești.
Douăzeci și patru de ani în acest domeniu m-au învățat că diferența între cei care reușesc și cei care eșuează este simplă. Cei care reușesc văd un proiect ca pe un pas într-o strategie mai mare. Cei care eșuează văd un proiect ca pe banii înșiși. Disciplina este, și aici, puntea dintre intenție și rezultate.