Anatomia unui sistem care moare lent. Insolvența RADET, văzută din interior

În august 2016 am acceptat să devin președintele Consiliului de Administrație al RADET. Două luni mai târziu, Tribunalul București admitea cererea de insolvență a regiei, iar Consiliul General al Municipiului mă numea Administrator Special. Datoriile depășeau trei miliarde și opt sute de milioane de lei, în mare parte către ELCEN, adică propria companie a Capitalei. O instituție publică ajunsese să nu mai plătească propria furnizoare de energie. Plătea pentru ea, în cele din urmă, statul, prin orice formă de subvenție mascată.

În următorii patru ani și jumătate, în diferite roluri (Administrator Special al RADET, președinte al Consiliului de Administrație al Companiei Municipale Energetica, City Manager al Capitalei), am avut acces la cifrele și deciziile care explicau de ce un sistem termic gândit pentru un milion de locuitori își ducea ultimii ani sprijinindu-se pe o regie autonomă insolventă. Am intrat în acel rol cu un singur reflex de meserie: înainte să propun cum se schimbă sistemul, voiam să înțeleg cum a ajuns să arate așa.

Acest articol nu este o cronică juridică a insolvenței. Este ce am învățat din interior despre cum se moare lent o infrastructură de utilitate publică în România. Și de ce, după șase ani, în 2025, Termoenergetica era ea însăși la limita insolvenței.

Punctul în care era RADET în 2016

Când am preluat administrarea specială, regia avea trei mari probleme acumulate. Le prezint în ordine, pentru că au logica lor.

Prima era datoria. Trei miliarde și opt sute de milioane de lei către creditori, cea mai mare parte (undeva la trei miliarde și nouă sute de milioane) către ELCEN, principalul ei furnizor de agent termic. Acest lucru nu trebuie privit ca o relație comercială normală între două firme. RADET și ELCEN erau, de facto, două brațe ale aceluiași sistem public: unul producea energia termică, celălalt o livra utilizatorilor finali. Datoria era între ele, dar suporta întregul lanț. Și suporta, în ultimă instanță, statul.

A doua era infrastructura. Rețeaua de termoficare a Bucureștiului număra în jur de 472 de kilometri de conductă magistrală, dintre care aproape 80 la sută construită între anii 1960 și 1970. Conducte îngropate, izolații îmbătrânite, vane vechi de jumătate de secol. Pierderile de căldură depășeau 28 la sută din volumul transportat. Mai bine de un sfert din energia plătită de bucureșteni se ducea, efectiv, în pământ.

A treia era operațională. Avariile crescuseră de la 637 într-un an, în 2013, la 1.274 în 2019. Aproape o dublare în șase ani. Chiar dacă ai fi avut bugetul, întreținerea unei rețele care se rupe în două locuri pe zi nu mai este întreținere. Este intervenție de urgență permanentă.

Vreau să fac aici o paranteză, pentru că este importantă pentru tot restul argumentului. Bucureștiul a fost proiectat în 1971 ca un oraș verde, cu sistem centralizat de termoficare, pentru un milion de locuitori, pe 228 de kilometri pătrați. Imaginați-vă că în Londra anului 1971 clădirile erau pline de fum. Specialiști din Occident veneau să vadă cum se construiește un oraș cu termoficare centralizată. Aveam avansul. L-am pierdut după 1990, prin neinvestire cronică, prin schimbări de cadru normativ și prin trecerea termoficării pe lista responsabilităților politice care produc pagube electorale dacă acționezi și pagube reale dacă nu acționezi.

Asta era harta pe care intram, în octombrie 2016.

Ce am descoperit din interior

Am descoperit, foarte rapid, două lucruri pe care nu le poți vedea citind comunicate.

Primul: tariful nu acoperea costul real al producerii și distribuirii căldurii. Bucureștenii plăteau o gigacalorie subvenționată politic, RADET înregistra venit insuficient, datoria către ELCEN creștea în paralel cu fiecare lună de iarnă. Era o bombă cu efect întârziat care funcționa în aceeași logică ca o regie autonomă: producem un serviciu public, dar fără disciplina financiară a unei companii care răspunde acționarilor pentru fiecare bilanț.

Al doilea: cadrul juridic prin care funcționa RADET, regia autonomă, era o invenție de tranziție din anii 1990. Niciodată nu a fost gândit ca model durabil pentru o piață energetică liberalizată, integrată în Uniunea Europeană. Era un compromis post-1989, util într-o perioadă, dar care își depășise, până în 2016, orice utilitate.

Din ce am văzut acolo, decizia logică era una: transformarea regiei autonome în societate comercială. Acesta a fost, de fapt, axul mandatului meu între 2017 și 2020. M-am ocupat de Capitală patru ani și jumătate, perioada în care am făcut toate procedurile de transformare a regiilor în societăți comerciale. Insolvența RADET, transformarea ELCEN, am reușit să le trec către o zonă de companie competitivă, în sensul că serviciul public să poată fi delegat printr-un mecanism transparent, controlat și auditabil.

Procesul a durat trei ani și a presupus mai multe etape. În septembrie 2017 am preluat și președinția Consiliului de Administrație al Companiei Municipale Energetica București, vehiculul prin care urma să se construiască noul operator de termoficare. În noiembrie 2018, Curtea de Apel a anulat actul administrativ inițial de înființare. Am reluat construcția. În februarie 2019, Consiliul General a aprobat divizarea Companiei Municipale Energetica în două entități: Termoenergetica, care urma să preia serviciul public, și Energetica Servicii, pentru activitățile fără caracter de utilitate. În noiembrie 2019, RADET a intrat oficial în faliment, iar Termoenergetica a fost desemnată noul operator. La 1 decembrie 2019, sistemul de termoficare al Capitalei trecea, oficial, sub administrarea unei societăți comerciale.

Nu spun că această tranziție a rezolvat problemele de fond. Spun că a făcut posibilă rezolvarea lor. RADET, ca regie autonomă insolventă, nu mai putea fi vehicul pentru investiții serioase. Termoenergetica, ca societate comercială, putea în teorie să acceseze fonduri europene, să încheie contracte mari de modernizare, să fie auditată în mod normal. Asta era partea care depindea de cadrul legal.

De ce sistemul nu se mai poate sprijini pe o regie autonomă

Aici intru într-o analiză mai dură, pentru că dacă vrem să nu repetăm 2016, trebuie să înțelegem de ce regia autonomă a fost, structural, o capcană.

Regia autonomă în România post-1989 a fost un compromis între două lumi. Pe de o parte, statul nu mai voia să administreze direct serviciile publice prin minister, cum se făcea în comunism. Pe de altă parte, nu voia, sau nu putea, să le predea unei piețe libere veritabile. A creat o entitate hibridă: avea autonomie financiară pe hârtie, dar tarifele erau aprobate politic. Avea conducere proprie, dar deciziile mari se luau în Consiliul General. Răspundea pentru rezultate, dar nu putea să-și seteze prețul de vânzare al serviciului. Era ca o întreprindere comercială pe care o țineai legată de un picior de un sistem de care nu mai depindea operațional.

Rezultatul a fost previzibil pentru oricine cunoaște finanțele unei utilități. În anii ușori, regia funcționa. În anii grei, când prețul gazului creștea sau când investițiile nu mai veneau, regia nu putea reacționa. Singura ei opțiune era să nu plătească furnizorii. ELCEN era, în acest sens, primul care încasa lovitura. Iar ELCEN, la rândul lui, transmitea presiunea către statul român.

Haideți să fim sinceri pe ceva. În toată această perioadă, deciziile politice au fost luate, în mare parte, după logica electorală. Era mai ieftin politic să menții un tarif scăzut pentru bucureșteni și să acumulezi datorii ascunse într-o regie, decât să explici că o gigacalorie produsă într-un sistem cu pierderi de 28 la sută costă, în realitate, mult mai mult decât arată factura. Cel care promite că de a doua zi rezolvă problema căldurii cu un tarif simbolic, minte. Iar dacă un cetățean educat în problemă nu mai votează pe baza acestei minciuni, presiunea pentru deciziile corecte crește.

Asta este, până la urmă, lecția mea cea mai importantă din RADET. Termoficarea unei capitale nu este o problemă tehnică. Este o problemă de planificare strategică pe douăzeci de ani și de adevăr financiar pe fiecare an în parte. Iar planificarea pe douăzeci de ani nu se face între două cicluri electorale.

Ce am încercat și ce ar trebui continuat

În mandatul meu de City Manager, între 2017 și 2020, am încercat să las în urmă trei lucruri concrete care să țină dincolo de ciclul politic.

Primul: pregătirea documentației pentru reabilitarea celor aproximativ 200 de kilometri de rețea primară a termoficării, prin Programul Operațional Infrastructură Mare, axa 7.2. Vorbim de un proiect cu valoare totală de 330 de milioane de euro, din care 216 milioane prin Fondul de Coeziune. Lucrările au început în septembrie 2021, după mandatul meu, dar construcția proiectului a fost făcută atunci. Impactul preconizat este reducerea de aproape opt ori a pierderilor de căldură, pe acea porțiune. De la 322.555 gigacalorii pierdute pe an, la sub 40.000.

Al doilea: tranziția RADET către Termoenergetica, despre care am vorbit deja.

Al treilea: inițierea proiectului noului CET Titan, înlocuitorul vechiului CET Titan dezafectat în 2014. Studiul de prefezabilitate a fost finalizat în 2021. Procedurile de autorizare au pornit în 2023. Contractul de construcție de 65 de milioane de euro a fost semnat în august 2025, iar centrala ar trebui să fie operațională în vara lui 2027. Va deservi aproximativ 10.000 de apartamente și peste 20.000 de puncte de consum electric. Implementarea trece prin Titan Power, în care SAPE deține 67,3 la sută. Continui să urmăresc proiectul, acum în calitate de Membru al Directoratului SAPE, dar pivotul nu mai sunt eu. Centrala va fi inaugurată dincolo de mandatul meu.

Acestea trei nu rezolvă problema termoficării Bucureștiului. Sunt prima generație de soluții parțiale care, împreună, ar trebui să cumpere timp pentru ca o nouă generație de manageri publici să preia cu un sistem deja restructurat.

În aprilie 2025, presa scria că Termoenergetica are datorii de peste 1,2 miliarde de lei către furnizori, în principal către ELCEN. Subvențiile neplătite de Primărie între decembrie 2024 și februarie 2025 depășeau 650 de milioane de lei. ELCEN dăduse în judecată Termoenergetica pentru 498 de milioane de lei. Termoenergetica somase Municipiul București să înceapă plățile până la 5 mai 2025, altfel depune cerere de insolvență.

Citiți cu atenție cifrele acestea. Sunt aproape identice, ca model, cu cele din 2016. Aceeași datorie majoră către ELCEN. Aceleași subvenții neplătite. Aceleași presiuni politice asupra tarifului. Diferența este că acum infrastructura primară a fost parțial reabilitată și un nou CET este în construcție. Dar mecanismul financiar disfuncțional este același. Dacă nu se schimbă ceva, sistemul intră a doua oară în insolvență, în mai puțin de un deceniu.

O infrastructură nu moare brusc

În 2025, după șase ani de la nașterea Termoenergetica, sistemul de termoficare al Capitalei era iar la limita insolvenței. Asta nu este un accident. Este consecința unei logici instituționale care nu a învățat din ce s-a întâmplat în 2016.

O infrastructură de termoficare nu moare brusc. Se destramă încet, deceniu cu deceniu, prin decizii politice mici, fiecare convenabilă pe termen scurt, fiecare costisitoare pe termen lung. Singura formă de a opri această destrămare este disciplina: tarif care reflectă costul real, investiții care continuă peste cicluri electorale, decizii luate de oameni care răspund pentru ele. Disciplina este puntea dintre intenție și rezultate. Și pentru un sistem care livrează căldură unui milion și jumătate de oameni, nu există alt drum.